Autor: Elena Năstase

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.” Evanghelia la Sfanta Inviere – Ev. Ioan 1, 1-17

Postul Sfintelor Paști este cel mai lung și mai aspru din posturile întâlnite în Biserica Ortodoxă și este cunoscut și sub denumirea de Postul Mare. El amintește de postul celor 40 de zile ținute de Hristos înainte de începerea activității Sale mesianice și a primit numele de Paresimi. În trecut Postul Sfintelor Paști avea menirea de a-i pregăti pe cei ce urmau să primească botezul în noaptea Învierii.

La sfârșitul secolului al treilea, Postul Sfintelor Paști a fost împărțit în postul prepascal (Postul Paresimilor) care ținea până la Duminică Floriilor și Postul Paștilor (postul pascal) care ținea o săptămână, de la Florii până la Duminica Învierii Domnului. După Sinodul întâi ecumenic de la Niceea din anul 325, Biserica de Răsărit a hotărât ca durata acestui post să fie de șapte săptămâni, lucru care s-a păstrat până în prezent.

Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor preced Învierea Mântuitorului. Cuvântul „patimă” provine din grecescul páthima şi reprezintă în acest caz suferinţele îndurate de Iisus Hristos. De aici şi termenul de Săptămâna patimilor, perioada de dinainte de Înviere, perioadă marcată de Biserică prin slujbe deosebite, numite Denii.

Cuvântul ”denie” vine din limba slavonă,”vdenie” care înseamnă priveghere sau slujba nocturnă.

Patimile reprezintă în teologia creştină latura umană a lui Dumnezeu. Cea mai reprezentativă imagine a Patimilor este crucea – care este şi principalul simbol al creştinătăţii. Din suferința Crucii s-a născut Învierea. În timp ce moartea lui Iisus arată partea umană a acestuia, Învierea reprezintă biruința vieții asupra Morţii, Mântuirea şi latura divină a lui Hristos. Astfel, cele două evenimente sunt inseparabile, sunt parte dintr-un întreg la fel ca Iisus omul şi Iisus Dumnezeu.
Prin Sfanta Înviere a Sa ne-a dăruit nouă viață veșnică!

Deniile din Săptămâna Patimilor

Începând cu Denia de duminică seara, se cântă până în Sfânta și Marea Joi următorul tropar:

„Iată mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care va afla-o priveghind; iar netrebnică e cea pe care o va găsi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morții și afară din Împărăție să te încui, ci te deșteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeul nostru, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”.

La denia de luni se face pomenirea lui Iosif, fiul cel mai mic al Patriarhului Iacov, vândut de frații săi unei caravane de ismaeliți, pe 20 de arginți. El este o preînchipuire a lui Hristos, care a fost vândut de Iuda pe 30 de arginți. Acuzat de desfrânare ajunge în temniță. În urma tălmăcirii unor vise este scos din închisoare și pus administrator peste tot Egiptul. Stăpânirea lui Iosif peste Egipt este o prefigurare a biruinței lui Hristos asupra păcatelor lumii.

Tot în această zi se pomeneşte smochinul neroditor, blestemat de Hristos să se usuce. Aceasta este o pildă dată omului, din care trebuie să reţină că viața lui fără roade duhovnicești nu are nicio valoare.

La denia de marți se face pomenirea celor zece fecioare, cinci dintre ele erau înțelepte și cinci dintre ele erau nebune. Toate așteptau venirea lui Hristos-Mirele de la miezul nopții.

Cele înțelepte aveau candele pline cu ulei care simbolizează evlavie însoțită de milostenie. Cele nebune aveau candelele goale care reprezintă iubirea de sine și nepăsarea față de ceilalți.

Este o pildă din care trebuie să înțelegem că suntem datori de a veghea necontenit și de a trăi permanent în Hristos, prin fapte bune și prin milostenie.

Miercuri se face pomenirea femeii păcătoase care, în dorinţa de a i se ierta păcatele, a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patima Sa, ca simbol al pocăinţei şi al dorinței de îndreptare.

Joia Patimilor este închinată amintirii a patru evenimente din viața Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor ca pildă de smerenie, Cina cea de Taină, cina mistică la care Mântuitorul introduce Taina cea nouă a Paștilor, trecerea de la robia păcatului la sfințenie prin Taina Sfântă a Euharistiei (Sfânta Împărtășanie), rugăciunea din grădina Ghetsimani, cea care este mai presus de fire și cel de-al patrulea eveniment, vânzarea lui Iuda și prinderea Domnului.

Înainte de Cina cea de Taină, Hristos a spălat picioarele ucenicilor Săi, gest care ne amintește că omul trebuie să fie modest și smerit. Acest gest simbolizează curățirea sufletească și trupească prin pocăință, omorârea mândriei și a iubirii de sine, ca niciunul să nu se creadă mai presus de celălalt.

La Cina cea de Taină, Mântuitorul, după ce a spălat picioarele ucenicilor, le-a dat şi porunca: “Să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.

După cină, Iisus merge cu apostolii în Grădina Ghetsimani pentru a petrece noaptea în rugăciunea mai presus de fire, în timpul căreia L-a rugat pe Tatăl Ceresc astfel: ”Părintele meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești!” (Matei 26-39)

Tot în Sfânta și Marea Joi, Iuda, simbol al vicleniei, ipocriziei și al ingratitudinii îl vinde pe Iisus, pentru 30 de arginți, mai marelui preoților evrei. Vânzarea lui Iuda semnifică slăbiciunea firii omenești, iubirea de arginți și mândria, patimi prin care fiecare dintre noi îl vindem pe Iisus.

Sărutul lui Iuda indică autorităților române pe cel care trebuie arestat.
Cele 12 evanghelii citite de către preoți la denia de joi (utrenia de vineri) ne vorbesc tocmai despre prinderea, judecarea, condamnarea, batjocorirea și răstignirea Mântuitorului Hristos. În această seară se scoate Crucea în mijlocul bisericii.

Într-una dintre evanghelii se amintește și despre mărturisirea tâlharului celui recunoscător care a dobândit raiul.

Patimile Domnului sunt numite sfinte, mântuitoare și înfricoșătoare. Sfinte pentru că Cel care le-a suferit este Fiul lui Dumnezeu, mântuitoare pentru că șterg păcatele lumii și înfricoșătoare pentru că la Răstignirea lui Hristos natura s-a dezlănțuit: “Soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat și mulți din morminte au înviat.”

Vineri seara se săvârșește Denia Prohodului Domnului care reprezintă ultima treaptă a plângerilor pentru Hristos și se înconjoară de trei ori biserica cu Sfântul Epitaf-semn al celor trei zile petrecute în mormânt de Mântuitor.

În fiecare an, în Vinerea Mare, coborâm în mormânt, împreună cu Hristos, pentru ca, mai apoi, să și înviem împreună cu El. Această coborâre și ridicare din groapa morții se face în chip simbolic prin trecerea pe sub masa aflată în mijlocul bisericii, pe care stă întins trupul mort al lui Iisus Hristos, întipărit pe Sfântul Epitaf.

În Sâmbăta Mare se prăznuieşte îngroparea lui Hristos cu trupul şi pogorârea la iad pentru a ridica din stricăciune la viaţa veşnică pe cei adormiţi, iar în Sfânta și Marea duminică se sărbătoreşte Învierea Domnului, Paştele.

Învierea Domnului Hristos ne arată tuturor rostul dumnezeiesc al vieții noastre. Oricâte suferințe am avea, oricâte încercări ar veni peste noi, oricât de copleșiți am fi de necazuri, ziua de Paști rămâne pentru noi lumină, speranță și mângâiere de la Hristos cel Înviat, dăruind un sens mântuitor tuturor încercărilor vieții noastre.

Atmosfera plină de pace și de trăire duhovnicească a acestei nopți sfinte definește existența noastră de creștini. Din Lumina Învierii se aprinde și lumina sufletelor noastre.

Conștientizăm că Dumnezeu este Lumina, iar în această Lumină Tainică sunt cuprinse darurile cerești împărtășite nouă: bunătatea, iertarea, iubirea milostivă, purtarea de grija pentru aproapele nostru, rugăciunea și milostenia.

Dacă în lumea noastră pământească nimic nu poate exista fără lumina prin care totul poate fi văzut și perceput, tot așa, pentru noi oamenii care suntem ființe spirituale, fără Lumina Învierii, viața noastră rămâne în umbra morții.

Constat cu tristețe că se încearcă, si uneori se reușeste, deturnarea semnificației creștine a sărbătorilor de Paște într-o direcție exclusiv mercantilă. Se încearcă înlocuirea ei cu simboluri care nu au nicio legătură cu religia. Pentru unii este doar un prilej de distracție cu muzica dată la maxim, băutură și mâncare în exces.

Paștele este și trebuie să rămână simbol al veșniciei și al înnoirii sufletești. Este izvor de lumină, de pace și de bucurie.

Pentru cei care nu știu, voi face câteva precizări legate de procesul de dobândire a Luminii Sfinte de la Ierusalim.

Mitul Luminii Sfinte de la Ierusalim se repetă de 2000 de ani în fiecare Sâmbată Mare. Aprinderea Focului Divin din senin este considerată cea mai mare minune a creștinătății ortodoxe.

Biserica Sfântului Mormânt aparține celor șase confesiuni creștine: ortodocșii, catolicii, armenii apostolicii, egiptenii copți, siriacii și etiopienii, dar, doar rugăciunile Patriarhului ortodox al Ierusalimului pot declanșa minunea!

Biserica ce adăpostește Sfântul Mormânt este verificată și sigilată de vineri. Tot atunci se așează și vata pe Sfântul Mormânt.
Doi preoți, unul grec și unul armean stau de veghe până a doua zi.

Sâmbată, în jurul orei nouă, se pornește în procesiune de la sediul Patriarhiei Ortodoxe spre Biserica Învierii. Cei care deschid drumul prin mulțimea imensă de oameni se numesc Dragomani și sunt purtători de toiege metalice care răsună solemn pe podeaua de piatră. Aceștia sunt urmați de doi diaconi care poartă crucea ce conține părticele din lemnul Sfintei Cruci a Mântuitorului.

În urma lor vin Patriarhul, mitropoliți, episcopi, preoți și credincioși. În timp ce clopotele răsună, se înconjoară de trei ori Biserica Sfântului Mormânt și se cântă “Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri și pe noi ne învrednicește cu inima curată să te slăvim!”

Patriarhul ortodox este însoțit de polițiști și de reprezentanți ai religiei musulmane care desfac sigiliul, îl dezbracă de haine și rămâne doar cu stiharul, epitrahilul, brâul și mânecuțele, care reprezintă părți din veșmântul preoțesc și apoi îl verifică să nu aibe nicio sursă de foc.

Patriarhul intră la Sfântul Mormânt cu două buchete a câte 33 de lumânări, după numărul anilor Mântuitorului. Se așează în genunchi și se roagă.

În jurul orei 14 are loc minunea. Practic, în acele momente, Lumina Sfântă coboară din cer și aprinde vata de pe mormânt.

Patriarhul adună cu mâinile goale vata aprinsă, care timp de câteva minute nu arde pielea, o pune în două cupe de aur, iese din încăpere și aprinde buchetele de lumânări.

În clipa când patriarhul iese din Sfântul Mormânt se aprind singure cele șase candele de deasupra ce aparțin ortodocșilor și o parte din lumânările ce se găsesc în sfeșnice. Apoi, lumina se împarte credincioșilor.

Noi, creștinii ortodocși suntem privilegiați, dar cu toate aceste lucruri minunate care au loc în viața fiecărui creștin, se constată o desacralizare a procesului și ducerea lui în derizoriu prin lipsa conștientizării acestei minuni care se întâmplă în fiecare an, de Paște. Se pierde esența evenimentului prin transformarea într-o normalitate banală.

Să fim, dar, vrednici de dragostea lui Dumnezeu! Umbra gândurilor rele să nu ne întunece sufletul, să ardem spinii patimilor noastre, să ne îndreptăm mintea în credință, să rodim în fapte bune, chiar dacă drumul este greu! Ceea ce ni se pare a fi o povară poate deveni un punct de plecare către un mod de viață care devine o normalitate, viața în Hristos!

De la Înviere și până la Înălțare creștinii se salută astfel:

HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVARAT A ÎNVIAT!
VĂ DORESC CA LUMINA SFÂNTĂ A ÎNVIERII SĂ PUNĂ PACE ȘI IUBIRE ÎN SUFLETELE VOASTRE, BUCURIE ÎN GÂND ȘI MILOSTENIE ÎN FAPTE!

HRISTOS A ÎNVIAT!

OBICEIURI

Sărbătoarea Sfintelor Paști este marcată în comunitatea românească de o primenire a caselor și gospodăriilor, de slujbe speciale săvârșite în cadrul Bisericilor Ortodoxe, dar și de o gama largă de preparate tradiționale românești. De pe masa fiecărui roman nu trebuie să lipsească ouăle roșii, cozonacul și friptura de miel.

Multe dintre obiceiurile pascale sunt legate de ou.

Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creștinilor și este, din fericire, încă practicat, mai ales, la popoarele Europei și Asiei. Spre deosebire de alte țări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica motivelor și perfecțiunea realizării.

Simbolistica ouălor de Paști trebuie căutată înainte de nașterea lui Hristos, în timpuri străvechi. Oul era dat în dar, fiind considerat simbol al echilibrului, creației, fecundității, simbol al vieții și al reînnoirii naturii, obiceiul vopsirii lui fiind întâlnit la chinezi cu două mii de ani înainte de Hristos.

Ouale de Paști, potrivit tradiției, erau adunate din cuibar în miercurea din a patra săptămână a Postului Mare, numită și „miercurea Paresimilor”.

Încondeierea sau „împistritul” ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiția românească. Ouăle încondeiate sunt o mărturie a datinilor, credințelor și obiceiurilor pascale, reprezentând un element de cultură spirituală specific românească.

În cultura populară, ziua în care se înroșesc ouăle este joia din săptămâna patimilor, cunoscută și sub denumirea de Joia Mare. De asemenea, oamenii cred că ouăle roșii duse la biserica și sfințite, dacă sunt îngropate într-o gospodărie, aceasta este ferită de grindină și piatră.

În tradiția populară de la noi, oul roșu de Paști simbolizează sângele Domnului și ar avea puteri miraculoase, de vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumusețe, vigoare și spor. Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primăverii. Cele colorate în negru simbolizează chinul și durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce.

Ciocnitul ouălor semnifică sacrificiul divinității primordiale și se face după reguli precise: persoana mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocnește capul oului de capul oului ținut în mână de partener, în timp ce rostește cunoscuta formulă “Hristos a înviat”, la care se răspunde cu “Adevărat a înviat”.

În Maramureș, zona Lăpușului, dimineața, în prima zi de Paști, copiii (până la vârsta de 9 ani) merg la prieteni și la vecini să le anunțe Învierea Domnului. Gazda dăruiește fiecărui urător un ou roșu. La plecare, copiii mulțumesc pentru dar și urează gospodarilor „Sărbători pascale fericite”. La această sărbătoare pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea gospodărie să fie armonie tot restul anului.

În dimineața zilei de Paști, copiii se spală pe față cu apă proaspată de la fântâna în care s-au pus fire de iarbă verde și un ou roşu.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.