Autor: A.Z.

Lavinia Elena Niculicea este o tânără de pe meleaguri vâlcene care nu a permis bolii să-i definească viața și care ne învață că orice provocare poate fi cucerită, cu ajutorul speranței și a credinței. Dincolo de surâsul ei copilăresc, se ascunde o poveste despre curaj, despre puterea de a lupta, ce oferă porția de motivație și inspirație oamenilor.

Chiar dacă viața a plasat-o într-o zodie nedreaptă, a vrut să fie altfel din punct de vedere al sănătății, ea nu a reușit să-i limiteze mintea și sufletul, speranțele și visurile. Susţinută de familie și prieteni, Lavinia a găsit resursele interioare necesare pentru a-și atinge obiectivele. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română (specializarea română engleză), a început să scrie versuri, a publicat 5 volume de poezii, devenind o poetă apreciată, pasionată de jurnalism și grafică.

Redactor: Cum ți s-a schimbat viața când ai aflat că suferi de o boală incurabilă?

Lavinia Elena Niculicea: La cea mai frumoasă vârstă – a adolescenţei – un eveniment dureros avea să-mi marcheze viaţa, năruindu-mi visurile, asemenea unui castel de nisip spulberat de un val năpraznic. Mergem pe vârfuri și mă împiedicam foarte des, când parcurgeam o distanţă mai lungă şi oboseam. Aveam 14 ani, când boala a debutat încet, dar sigur… Din acel moment, viaţa mea avea să o ia pe o traiectorie neaşteptată, pe o pantă a durerii, care avea să-mi schimbe idealurile. Astfel, a început calvarul drumurilor de la un medic la altul, de la un spital la altul, în vederea punerii unui diagnostic şi găsirii unui tratament adecvat. Credeam cu tărie în viaţă şi mă gândeam că e doar o boală trecătoare, o pasăre rătăcită pe un petec de cer, însă ea m-a luat mult prea în serios, deși eu am privit-o cu naivitate, cu acea copilărie specifică vârstei. A urmat o perioadă dificilă, am început să mă deplasez din ce în ce mai greu, să urc scările cu dificultate, iar mai târziu mi-am pierdut abilitatea de a merge independent.
Chiar dacă picioarele au încetat să mă ajute, gândul și inima au mers mai departe. În ciuda limitărilor fizice, m-am ambiționat să cred în visurile mele… Susţinută de familie, de colegi și profesori, am reușit să termin liceul cu rezultate foarte bune. Apoi, am absolvit o facultate și am început să scriu, să public câteva volume de poezie și să mă las acaparată de jurnalism și de grafică.
Consider că singurul handicap în viață este o atitudine nepotrivită, un spirit zdrobit, care nu mai are speranță.

Redactor: Cum a fost pentru tine experiența de elevă și studentă cu dizabilitate?

Lavinia Elena Niculicea: A fost o experiență grea, dar frumoasă. Am luptat cu boala, cu prejudecățile, dar și cu greutățile pe care le au persoanele cu dizabilități, că să pot avea acces la educație. Consider că formarea profesională este extrem de importantă, o componentă de bază pentru integrarea persoanelor cu dizabilități pe piața muncii, precum și incluziunea socială. Din acest punct de vedere, pot spune că am fost o ,,norocoasă” pentru că, în decursul anilor de liceu, nu m-am lovit de mentalități obtuze, de discriminare sau marginalizare. Atât profesorii, cât și colegii, m-au tratat normal, m-au sprijinit și m-au înțeles.
Prin voința și plăcerea de a studia și ajutată de părinți, am reușit să absolv Facultatea de Limba şi Literatura Română, specializare limba română–limba engleză. Nu a fost uşor, aşa cum era de aşteptat. Trebuia să parcurg o distanţă de 20 de km, uneori pe vreme proastă (pe ploaie, zăpadă), fiind într-un scaun cu rotile. În plus, în România, clădirile nu sunt accesibilizate. Lipsa rampelor în facultate costituia o adevărată provocare. Trebuia să urc borduri, scări. Însă părinţii ca întotdeauna mi-au fost alături, m-au ajutat să ajung la facultate şi astfel să o pot termina. Ei m-au încurajat, fiindu-mi Icarul aripilor frânte. Determinarea și perseverența noastră au dat roade.

Redactor: Ce planuri ți-ai făcut pentru cariera profesională și cum le-ai plus în aplicare?

Lavinia Elena Niculicea: Visul meu cel mai arzător a fost să dansez, însă viața a avut alte planuri cu mine. A trebuit să-mi recalibrez visurile. Cu efort, cu încredere în propriile forţe şi în Dumnezeu, precum și cu ajutor venit din partea oamenilor, am putut să concretizez ceea ce mi-am propus.

Atunci când nu am mai putut să pășesc fizic, am încercat să pășesc pe drumul literaturii. Momentul întâlnirii cu poezia şi primii paşi făcuţi pe drumul creaţiei literare au fost momente esențiale ale existenței mele. Scrisul m-a apropiat de Dumnezeu și a avut un rol salvator. Prin intermediul poeziei, pot spune că mi-am îndeplinit, într-o oarecare măsură, visul de a dansa. Pot valsa, pe portativul cuvintelor, arătând oamenilor că sufletul și neuronul nu pot fi limitate de boală. Mi-am dorit o meserie care să aibă la bază scrisul – rațiunea mea de a fi. Am primit o oportunitate nesperată din partea Consiliului Național al Dizabilității din România, din partea doamnei Daniela Tontsch, de a lucra la ziarul Jurnalul Social, în calitate de redactor. Prin intermediul articolelor pe care le-am scris, am putut să inspir, să contribui la schimbarea mentalităților privind abilitățile persoanelor cu dizabilități, să dăruiesc ceva din mintea și inima mea și să ajut oamenii.

Redactor: Povestește despre realizările tale culturale!

Lavinia Elena Niculicea: Din anul 2017, sunt membră a Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova. Am reuşit să public cinci cărți (patru volume de versuri și una de proză+poezii).: „Ploaie de gânduri” (2012), „Florile cerului” (2014), „Dansând cu cerul” (2016), „Radiografia Visului” (2018) și cel mai recent, care tocmai a ieșit de sub tipar ,,Poet cu normă întreagă” (2019). În paginile cărților mele, vorbesc despre tainele sufletului: singurătatea şi incertitudinea, lupta şi durerea, voinţa şi bucuria, nădejdea şi credinţa, visul și lumina, dorul şi iubirea. Chiar dacă viața mi-a oferit porții mari de durere, am împletit toate stările mele poetice în corola iubirii de cuvânt – iubirii de viaţă. În plus, versurile mele apărut în diferite reviste literare și antologii valoroase, precum Antologia bilingvă română-turcă.
Ca recunoaștere a travaliului meu creator, am primit Trofeul Univers Românesc XXI la Concursul Internaţional de Creaţie (2017), Premiul special al juriului în cadrul Festivalului Internaţional ,,Campionatul European de Poezie, 2019 și Premiul III la Concursul Naţional de Poezie ,,Radu Cârneci”, ediţia a 2-a.

Redactor: Ce nevoie de îngrijire ai și cât te ajută statul?

Lavinia Elena Niculicea: Nevoile sunt multe și diverse. Viața ca un pugilist mi-a mai dat încă o lovitură cruntă, care pe mulți i-ar doborî. Mi-am pierdut ambii părinții, pilonul meu, care îmi conferea stabilitate și suport. Mama a decedat în urma unui cancer pancreatic, în anul 2015, iar tata din cauza unui infarct anul trecut. E o situație extrem de dificilă. În România, sistemul de protecție socială are multe carențe. De exemplu, nu există servicii sociale. Dacă nu găsesc un asistent social, cum mă pot descurca? Eu am nevoie de cineva care să aibă grijă de mine 24h/24h. Sunt dependentă de asistența celor din jur în activitățile zilnice. În momentul de față, am doi asistenți personali care se îngrijesc de nevoile mele, ce trebuie plătiți. Veniturile sunt insuficiente. Pensia de handicap și indemnizația din partea statului nu pot acoperi nici pe jumătate nevoile unei persoane cu dizabilități: o alimentație sănătoasă, dispozitive asistive la domiciliu, un tratament adecvat, plus cheltuielile de întreținere a locuinței și plătirea îngrijitorului. Îmi doresc să lucrez pentru a mă întreține și pentru a face lumea un loc mai bun. Însă legislația nu încurajează persoanele cu dizabilități să se angajeze. Legea nu permite ca persoana cu handicap să cumuleze veniturile obținute cu pensia. De exemplu, eu a trebuit să renunț la pensia de invaliditate gradul 1 pentru a putea să mă angajez. Așadar, statul nu ne susține!

Redactor: Dacă ai avea putere, cum ai schimba sistemul de protecție socială?

Lavinia Elena Niculicea: E nevoie ca sistemul de protecție socială să ofere șanse egale persoanelor cu dizabilități, să promoveze și să respecte drepturile fundamentale ale omului. Dacă aș avea putere, aș reforma legislația privind persoanele cu dizabilități, astfel încât acestora să li se ofere o viață demnă, în conformitate cu tratatele europene. De asemenea, aș crea o infrastructură urbană care să fie accesibilă pentru toți. Pentru o persoană aflată într-un scaun rulant, o simplă bordură, mai înaltă, poate reprezenta un zid peste care nu poate trece, fără ajutor. Bordurile înalte și lipsa rampelor sau cele care nu sunt funcționale în instituții reprezintă reale provocări. E nevoie stringentă de accesibilitate, de dezvoltare sustenabilă și incluzivă. Consider că accesul la transport, la educație, la un loc de muncă, la un tratament de calitate, nu este o favoare, ci un drept al meu!

 

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.