Autor: Sara Ugolini
Invictus Games, înființate în anul 2014 sub patronajul prințului Henry de Wales, al Marii Britanii, utilizează puterea sportului pentru a inspira recuperarea, a sprijini reabilitarea și a genera o mai bună înțelegere și respect pentru toți cei care s-au îmbolnăvit sau fost răniți servindu-și țara sub drapel.

Invictus este despre dedicarea cu care militarii noștri și-au slujit țara, este despre forța cu care au continuat să lupte în ciuda dificultăților cu care se confruntă zi de zi. Totodată, Invictus este despre familie și prieteni, cei care au trebuit să accepte ideea că persoanele dragi lor au fost rănite sau s-au îmbolnăvit servindu-și țara sub Drapel, și care s-au strâns împreună și au învățat cum să îi sprijine.

Invictus este o stare de spirit, o lecție de educație, un ideal, prin care sufletul curat este pus în slujba voluntariatului și a camarazilor.

Despre toate acestea ne-a vorbit unul dintre Invictuși, un militar cu o poveste remarcabilă care, după ce a fost rănit în Afganistan, a rămas fără un picior și fără vedere la ochiul stâng, nu a renunțat, a continuat să lupte și reușește să fie un exemplu pentru noi toți prin perseverența de care dă dovadă și ambiția nemăsurată de a-și continua drumul și de a motiva alți camarazi și societatea civilă.

Plt. Adj. Costinel Valerică Slăniceanu, membru al echipei Invictus România, este un învingător! A stat o lună în comă indusă, șase luni în spital, a trecut prin multe încercări pentru a-și recăpăta încredere în sine și a reușit.

Astăzi, Costi se antrenează pentru a reprezenta România la Jocurile Invictus, trăiește intens fiecare moment al vieții și luptă în fiecare zi pentru a schimba percepția generală asupra persoanelor cu dizabilități.

Reporter: Am să vă rog pe dvs. să vă prezentați.

Costinel Valerica Slăniceanu: Sunt Plt. Adj. Costinel Valerică Slăniceanu, cadru activ în Armata Română, originar din comuna Schitu Golești, județul Argeș. M-am născut în anul 1978, la Câmpulung Muscel. Am intrat în armată după ce am terminat stagiul obligatoriu în 2002, la o unitate de Vânători de Munte. La un an jumătate după angajare am urmat Școala de Subofițeri, și am devenit mecanic conductor și șofer. Din Școala Militară am fost repartizat la Tg. Mureș la o unitate nou înființată, primul batalion de Forțe Speciale.

R: Care este idealul dvs. ca formă de atingere profesională?

CVS: Înainte să am acest accident, chiar visam la o ascendență în carieră, tocmai de aceea am optat ca după școala militară să merg la acea unitate nou înființată de Forțe Speciale, pentru că era ceva nemaiîntâlnit, cel puțin din partea mea până în acel moment. Aș fi vrut să fac și parașutism, alpinism. Din păcate, nu a fost să fie așa. Momentan, mă axez pe recuperarea fizică prin sport și cea psihică, să am familia aproape de mine și să dau un exemplu celorlalți care au trecut prin asemenea momente, pentru că până acum am întâlnit multe situații, poate nu atât de grave ca la mine, sau poate și mai grave, care se închid în ei și stau în casă din cauza unei dizabilități.

R: Cât de deschisă vi se pare societatea românească cu privire la persoanele cu dizabilități?

CVS: Nu prea deschisă. Și spun asta pentru că acum am experiența celor două participări ale Armatei României la Jocurile Invictus, în Canada, respectiv Australia. Am fost tratați ca niște VIP-uri oriunde mergeam. La hotel, pe stradă, toată lumea ne saluta și ne mulțumea pentru sacrificiul nostru. Facilitățile sportive, magazinele, hotelurile, toate aveau locuri special destinate pentru persoanele cu dizabilități, parcări, uși automate, toalete, rampe, oameni care îți săreau imediat în ajutor. Mi-ar plăcea să văd și la noi astfel de lucruri. Asta încearcă de fapt să facă Invictus, să schimbe mentalități.

R: Cât de deschisă vi se pare societatea civilă românească cu privire la dorința persoanelor rănite sau cu dizabilități de a face sport?

CVS: În ultima perioadă tot mai multe competiții sportive, organizate de diverse asociații, fundații, vin cu probe dedicate persoanelor cu dizabilități. Am participat la multe dintre acestea și m-am simțit minunat să îi aud pe cei din jurul meu cum mă încurajau. Am uitat că nu am un picior și am dat tot ce am putut pentru a ajunge la finish. Este un început care, pentru a reuși, trebuie sprijinit mult mai mult de către stat.

R: Puteți să ne spuneți mai multe despre cum ați fost rănit în teatrul de operații?

CVS: Am plecat în misiune în 2006, iar la 5 luni jumătate după ce am ajuns acolo, mai exact la două săptămâni înainte să termin misiunea, am avut un incident. În timp ce ne întorceam dintr-o patrulă pe timp de noapte către bază, transportorul amfibiu blindat pe care îl conduceam a inițiat un dispozitiv explozibil improvizat. A avut loc o mare explozie în urma căreia un coleg a decedat, iar eu mi-am pierdut piciorul stâng de la încheietura genunchiului, ochiul stâng, am avut tasare la coloana vertebrală, fractură de os sacrum, arsură de gradul IV la piciorul drept. Am fost evacuat în Germania și ținut în comă indusă, pentru o lună de zile, pentru a se vindeca rănile. A urmat o perioadă de recuperare de șase luni de zile în Germania, în spitalul NATO, foarte benefică acea recuperare. Am avut parte de recuperare psihică foarte bună din partea americanilor, ei au știut cum să mă pregătească pentru următoarea perioadă. Am revenit în țară, mi-am reluat activitatea la un an de zile de la accident, iar după doi ani de zile m-am căsătorit. Cu soția mă cunoscusem cu un an înainte să am accidentul, a stat lângă mine două luni de zile în Germania după ce m-am trezit din acea comă indusă. A fost alături de mine. În 2012 s-a născut primul nostru copil, iar în 2014, al doilea. Suntem o familie fericită. M-a ajutat foarte mult că soția a rămas lângă mine, foștii camarazi, prietenii. Contează foarte mult. Și autosugestia, bineînțeles. În Germania, cred că eram cel mai vechi militar rănit din spital, pentru că pe americani, canadieni, îi stabilizau și îi trimiteau în țările lor de origine pentru recuperare. Eu am fost ținut acolo pentru recuperarea definitivă. Am fost accidentat pe 20 iunie 2006 și deja în luna august eram protezat. A venit o echipă din SUA și mi-au pus proteză. Vâzându-mă atât de pozitiv m-au întrebat dacă sunt de acord să mă ducă la alți răniți din alte țări care erau amputați și deja începeau să aibă depresie din cauza amputației, pentru a-i încuraja. La acea perioadă și eu mă gândeam dacă o să mai lucrez în continuare în armată, că o să pot merge. Când eram copil, am văzut la cineva o proteză, pur și simplu un ciot de lemn și mă gândeam că așa o să ajung și eu să merg, tot într-o proteză din aceea. Și mă duceau, cum spuneam, la ceilalți militari răniți din alte state, în saloane și mă dădeau exemplu. Vedeam că li se luminează fața, când mă vedeau că merg cu proteza și mă bucuram că am putut ajuta să le ridic moralul, să meargă mai departe.

R: Care sunt sau au fost cele mai pregnante probleme cu care va/v-ați confruntați/confruntat?

CVS: În acordarea unor drepturi. Primul hop a fost la primăria din localitatea natală care nu aveau un model ca să-mi facă un permis de parcare auto pentru locurile persoanelor cu handicap. Dacă se strică proteza trebuie să aștepți la pat până primești alta, luni de zile.

R: Ce înseamnă pentru dvs. termenul de INVICTUS?

CVS: De neînvins. Nu lăsa greutățile să te învingă, luptă în continuare și vei reuși să scapi de ele!

R: Puteți să ne vorbiți despre sporturile pe care le pregătiți dvs. și camarazii dvs. pentru Invictus Games Haga 2020?

CVS: Eu am participat în 2017, la Toronto, la proba handbike, o bicicletă acționată cu ajutorul mâinilor. Acum mă antrenez pentru a reprezenta România la aceeași probă, la Jocurile Invictus din 2020 ce se vor desfățura la Haga. Mi-aș mai dori să particip și la alergare, am o proteză de alergare, achiziționată din SUA din 2008. Nu am mai folosit-o, pentru că aici nu am avut unde, cel puțin la mine la Câmpulung, nu am o pistă de tartan unde aș putea alerga, iar pe asfalt mi-e teamă să alerg, să nu mă împiedic și să cad. Încă nu m-am decis. Colegii mei mai participă la: Tir cu arcul, compound și olimpic, powerlifting, ciclism, aruncarea discului, a greutăți, atletism, înot, rowing – canotaj în sală. Avem și o echipă pentru volej din șezut.

R: Participând alături de comarazii dvs. la aceste sporturi, cum vă simțiți?

CVS: Pot să spun că și acum mi se face pielea de găină când îmi aduc aminte de Invictus Games Toronto 2017. Când am ajuns la festivitatea de deschidere, cea mai senzațională experiență a fost când ne-am dat jos din autocar ca să intrăm în acea sală unde a avut loc festivitatea, iar toată lumea ne aclama, ne aplauda, delegația României cu drapele, toată lumea îți întindea mâna și spunea “mulțumesc pentru sacrificiul pe care l-ai făcut pentru noi”. Altfel sunt apreciați veteranii în alte țări, spre deosebire de noi. Există cazuri când suntem numiți mercenariși că mergem în Afganistan pentru bani sau că participăm la războaie care nu sunt ale noastre. De fapt, noi reprezentăm România acolo, pe cetățenii României, și împreună cu aliații din NATOinstruim, consiliem și acordăm asistență forțelor naționale afgane de securitate și apărare, conform Tratatelor pe care țara noastră și le-a asumat. A fost o experiență de neuitat.

R: Ce alte pasiuni aveți?

CVS: Pescuitul, îl practic de la 10-12 ani. Mi-a plăcut, îmi place foarte mult, dar din păcate nu prea mai am timp. Copiii îmi ocupă cea mai mare parte a timpului, soția este și ea cadru militar, suntem puțin limitați de timp. Mersul pe bicicletă, bicicleta normală a fost un alt hobby de-al meu. Aveam o bicicletă rusească, un Tohan. Urcam pe dealuri până rupeam lanțul, iar la un momento dat i-am pus un lanț de mobră și pe acela nu am mai reușit să-l rup (n.r., râde). Îmi place să ies în natură. Plimbarea cu copiii.

R: Care este modelul dvs. în viață?

CVS: Eu am rămas orfan de tată la 6 ani. Poate acesta a fost unul dintre motívele pentru care am trecut mai bine peste greutățile pe care le-am întâlnit, am fost învățat cu ele de mic copil. Nu am fost ținut în palme, am muncit. Mama mea m-a învățat să cosesc de la vârsta de 10 ani. Am trăit sănătos, la țară, poate de asta și organismul a putut lupta cu problemele de sănătate pe care le-am avut. Am ales cariera militară tocmai pentru că vedeam o rigurozitate, un alt stil de viață. Am citit despre japonezi cum își învață copiii până în clasa a-VII-a, despre cum să trăiască în societate, cum să se adapteze societății, la ei, de exemplu, nu se dau note. Cred că acolo mi-ar fi plăcut să trăiesc, în Japonia. Îmi place corectitudinea.

R: Ce planuri aveți pentru viitor?

CVS: Aș vrea să continui cu proiectul Invictus, să îl perpetuăm, să mai aducem camarazi noi în proiect. Noi sperăm să nu se mai întâmple incidente în teatrele de operații, dar cei care sunt deja răniți, să îi aducem pe toți, să îi integrăm în proiect, să își depășească limitele fizice și psihice prin sport. Să arătăm societății civile că noi de fapt nu suntem mercenari, ăsta este serviciul nostru, nu mergem acolo să ucidem, ci să menținem pacea, să sprjinim localnicii din zonele respective, cărora, oameni rău voitori, le luau animalele din curte sau alte lucruri. În ceea ce privește familia mea, să am grijă de ea, să le dau o educație bună copiilor mei

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.