Autor: DD

Laura Stifter este o tânără de 27 de ani, absolventă a Facultăților de Teologie și Filosofie din București, în prezent profesoară de Educație socială la Școala 150 și doctorand la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Anul trecut a predat Religie la Colegiul Mihai Viteazul. Afirmă că este creștină și pasionată de domeniul teologic, precum și de Etica filosofică, domeniu în cadrul căruia se încadrează inclusiv tema lucrării sale de doctorat. Laura Stifter este autoarea unei lucrări teologico-filosofice pe tema argumentelor raționale în favoarea existenței lui Dumnezeu – carte publicată, în urmă cu doi ani, la Editura Universității din București.

Laura se bucură că are o familie minunată și mulți prieteni dragi. Este nevăzătoare din naștere, iar această particularitate fizică o motivează și mai puternic să asume angajamentul civic în slujba unei cauze în care crede mult: dreptul persoanelor cu dizabilități la o viață liberă, independentă și împlinită în societate, implicând, desigur, și dreptul la educație incluzivă, la participare deplină în viața socială și profesională, precum și posibilitatea unui mod de viață activ în plan civic și politic.

Încă de când era elevă în primii ani de școală, mai exact, din clasa a IV-a, părinții săi au transferat-o de la școala specială pentru deficienți de vedere la o școală de masă – decizie care, ulterior, a ajutat-o enorm în procesul incluziunii socio-profesionale. După gimnaziu, a fost admisă la Colegiul Național Gheorghe Lazăr din București, absolvind această instituție ca șefă de promoție și cu numeroase performanțe școlare, inclusiv la olimpiadele naționale de Religie și Istorie, iar socializarea cu ceilalți elevi a fost excelentă pe tot parcursul anilor de liceu. Astfel, Laura crede cu tărie în dreptul și posibilitatea efectivă a oricărui copil cu dizabilități de a fi integrat în școala de masă, nu doar din rațiuni teoretice, ci și bazându-se pe propria experiență. Este posibil, iar prejudecățile existente în această privință vor fi depășite cu atât mai ușor, cu cât, cei „speciali”, vor avea curajul să-și asume idealul unei vieți independente, atât pentru ei înșiși, cât și pentru semenii din comunitatea persoanelor cu dizabilități.

După absolvirea cu succes a studiilor academice, a avut neplăcuta surpriză să constate că anumite persoane din sistemul de învățământ preuniversitar au încercat să o convingă că decizia de a se angaja ca profesoară în învățământul de masă nu ar fi potrivită, întrucât, ei cred că, „elevii din ziua de astăzi sunt răi”, ,,generalizare evident pripită și complet neîntemeiată’’, spune Laura. Aceleași persoane susțineau că ea nu va putea scrie la tablă uitând că trăim în epoca digitalizării, de performanțele academice și școlare ale Laurei, precum și posibilitățile ei de a scrie pe computer și de a avea acces la tot ceea ce ține de lumea digitală, cu ajutorul tehnologiilor asistive pentru nevăzători.

Motivându-și preferința de a preda în școli de masă în detrimentul celor speciale, și-a argumentat punctul de vedere potrivit căruia nu poți susține dreptul la educație incluzivă fiind tu însuți angajat în instituții segregate, astfel încât, de dragul consecvenței între ceea ce susține și modul său de viață, este necesar să arate prin exemplul personal posibilitatea incluziunii, predând doar în școli și licee de masă.

A explicat, de asemenea, faptul că lucrează în mod frecvent, în regim de voluntariat, cu elevi nevăzători din școlile speciale, pe care-i ajută mai ales pentru bacalaureat, la disciplinele subsumabile domeniilor sale de competență (Filosofie, Logică etc.) și, lucrând împreună cu ei, îi încurajează să-și ceară drepturile, să meargă în școli de masă și ulterior în universități, alegând domeniile care-i pasionează, iar nu doar cele câteva meserii-standard către care sunt orientați în cadrul școlilor speciale.

 

Desigur, contrar „previziunilor” pesimiste ale acelor persoane din sistemul de învățământ, relația sa cu elevii a fost și este una excelentă, singura dificultate, întru totul rezolvabilă, fiind problema lipsei de accesibilizare a catalogului care, în general, există doar în format fizic, nu și electronic.

Laura s-a alăturat Partidului Demos, filiala Demos Sector 4, la începutul acestui an, în plină campanie de strângere de semnături pentru alegerile europarlamentare, într-un moment în care membrii aveau foarte mult de muncit. Colegii din Demos spun despre Laura ,,că este o persoană alături de care oamenii merg până la capătul lumii. Și nu merg urmând-o, nu, Laura nu este genul ăla de om. Merg în aceeași linie cu ea, la braț și pe picior de egalitate. Și este așa ușor să mergi înainte alături de ea! Dincolo de naturalețea simpatiei pe care o simți față de Laura încă din primele momente de interacțiune, există o minte strălucită care explică ușor valorile pe care a ales să le urmeze. Și dincolo de mintea strălucită a Laurei mai găsești încă ceva: o putere de muncă incredibilă. Laura are toate calitățile necesare unui om politic: are în minte întotdeauna binele tuturor, muncește necontenit, nu lasă pe nimeni în urmă.” De asemeni, colegii spun că s-au ,,angajat să urmeze cu îndrăzneală același drum, iar pentru Laura, Demos va fi mereu locul din care vocea ei se aude mai puternic pentru că e dublată de vocile colegilor și ale colegelor.”

Redactor: Cum ai intrat în politică?
Laura Stifter: De mulți ani, îmi doream și simțeam că am datoria morală de a mă implica în susținerea cauzelor civice în care cred – cea mai importantă fiind cauza drepturilor persoanelor cu dizabilități. Consider că o persoană înzestrată cu anumite aptitudini are nu doar dreptul, ci și datoria de a-și folosi și cultiva aptitudinile în folosul propriu și al comunității, a se vedea, în acest sens, parabola biblică a înmulțirii talanților. Ne putem dezvolta noi înșine și putem participa împreună la construirea unei societăți mai bune doar asumând curajul de a fi creativi, de a ne „înmulți talanții”, aptitudinile, talentele primite în dar din partea Divinității. Astfel, îmi spuneam, de vreme ce Dumnezeu mi-a dăruit aptitudini legate de comunicare în public, de argumentare și gândire critică, de vreme ce El m-a înzestrat cu o doză mare de curaj, inclusiv intrarea în politică în condițiile statutului meu profesional ca teolog și cadru didactic, implică asumarea unor riscuri, atunci înseamnă că TREBUIE să mă implic, punând acești „talanți” în slujba semenilor.

Inițial, gândul meu era acela de a fi o activistă civică, fără implicare efectivă în vreun partid politic. Deși problemele politice mă preocupă încă din adolescență, iar specializarea mea în cadrul studiilor de licență la Filosofie a fost una în strânsă legătură cu domeniul politic, totuși, mult timp, am ezitat să-mi asum angajamente politice partinice, având impresia, în acea perioadă, că intrarea în orice partid ar constitui o formă de înregimentare ideologică și organizațională, un mod de a-mi autorestricționa posibilitatea liberei exprimări și gândiri. Observam, în mass-media, atitudinea autoritară a unor lideri de partide politice și-mi spuneam că eu, spirit liber și aventurier, mai degrabă interogativ decât dogmatic, n-aș reuși și nu mi-aș dori niciodată să mă integrez în asemenea organizații. În altă ordine de idei, deși aveam simpatii politice față de anumite formațiuni, totuși nu mă simțeam întru totul reprezentată de niciun partid, identificând, în cazul fiecăruia dintre ele, aspecte criticabile din punct de vedere etic. Astfel, până acum câteva luni, participarea mea politică se rezuma la exprimarea unor opinii pe Facebook și exercitarea dreptului la vot, aspecte importante, desigur, dar nu și suficiente, în numeroase cazuri.

Redactor: Cum te-ai înscris într-un partid politic?
Laura Stifter: În decembrie anul trecut, domnul Constantin Cojocariu, un avocat profesionist și minunat, activist civic pentru drepturile persoanelor cu dizabilități care, de peste 15 ani, luptă în instanțele naționale și internaționale în favoarea acestei cauze, m-a contactat propunându-mi să particip la o dezbatere publică organizată de către Partidul Democrației și Solidarității – Demos, pe tema dreptului la muncă decentă al persoanelor cu dizabilități. Despre acest partid nou înființat nu auzisem până atunci, însă pe domnul avocat Cojocariu îl cunoșteam de multă vreme și-l respectam profund pentru întreaga sa activitate de aliat necondiționat al persoanelor cu dizabilități. Astfel, având încredere în bunele sale intenții, am acceptat invitația de a participa la dezbatere, cu o scurtă prezentare despre experiența mea în privința incluziunii pe piața liberă a muncii. În mod surprinzător pentru mine, întreaga dezbatere s-a concentrat exclusiv asupra drepturilor noastre, ale persoanelor cu dizabilități, fără să se facă în vreun fel propagandă politică, nici măcar aluziv, cu toate că aproape toți participanții erau membri ai partidului menționat, iar evenimentul se desfășura în prag de an electoral. Acest aspect m-a impresionat într-un mod foarte plăcut, în special aflând și că cei mai mulți dintre membrii organizației politice menționate sunt activiști civici cu mulți ani de experiență în ONG-uri foarte apreciate, oameni care, cu mult înainte de a-și asuma rolul de politicieni, susținuseră, din interiorul societății civile, cauze importante în privința drepturilor omului.

După participarea la acel eveniment, domnul Cojocariu și alte câteva persoane din Demos mi-au propus, cu delicatețe, să iau în considerare posibilitatea de a mă implica alături de ei, iar observându-mi reticența în privința înscrierii în partide politice, mi-au sugerat să intru doar pe platforma lor civică. Astfel m-am integrat în comunitatea acestor persoane minunate – politicieni cu principii, oricât de paradoxală ar părea această sintagmă – și am aflat mai multe despre modalitățile concrete în care ei își manifestă solidaritatea cu cetățenii defavorizați și supuși discriminării.

Timp de câteva luni, am analizat atent atitudinea membrilor, relația dintre ei și liderii organizației, precum și documentele oficiale ale partidului, pentru a înțelege valorile fundamentale pe care se bazează, precum și forma de organizare și, văzând că toate acestea sunt în concordanță cu valorile mele, am decis, în aprilie a. c, să mă înscriu în partid, participând astfel, cu tot ceea ce pot, la construirea unei formațiuni politice incluzive, în care mă simt cu adevărat reprezentată și în cadrul căreia – contrar prejudecăților mele inițiale în privința partidelor politice în general – libertatea de exprimare îmi este pe deplin respectată. Împreună cu ei am participat la numeroase activități frumoase și utile pentru persoanele cu dizabilități – de exemplu, la un eveniment organizat de către CNDR în data de 5 mai a. c, de Ziua Europeană pentru Viață Independentă.

Astfel, am înțeles că statutul de cetățean nu este un „hobby”, ci o „meserie”, presupunând asumarea de angajamente civico-politice și participare sistematică la viața cetății, fapt observabil, din perspectivă istorică, mai ales în cazul democrațiilor directe din epoca Antichității și, de asemenea, am înțeles că un partid reprezentativ pentru cetățenii cu dizabilități trebuie să le ofere acestor cetățeni nu doar foloase materiale derizorii și „pomeni electorale”, ci posibilitatea autoreprezentării prin participarea în politică. Colegii alături de care m-am implicat și lucrez în plan politic, mi-au acordat în primul rând încredere, invitându-mă să vin alături de ei și să „fac politică” eu însămi, în loc să sper, la nesfârșit, în schimbări utopice realizate de alții.

Am înțeles, nu în ultimul rând, că autoritățile statului sunt, în fapt, angajații noștri, ai cetățenilor, iar nu stăpânii noștri binevoitori. Da, într-o societate democratică, cetățenii sunt angajatorii care, din bugetul lor (format din taxele și impozitele plătite către stat), își aleg, din 4 în 4 ani, angajați (politicieni) care să-i reprezinte în Parlament și să adopte legile dorite de către cetățeni. Astfel, atunci când un politician îți promite ceva și apoi uită să mai și pună în practică ceea ce a promis, ai tot dreptul să-i ceri socoteală, de vreme ce tu, ca cetățean, ești șeful/ angajatorul, tu l-ai votat, iar bugetul lui este format și din banii plătiți de tine. Și cum le putem cere socoteală politicienilor? Exercitându-ne dreptul la vot și alegând pe alții, alegând, eventual, partide noi și în privința cărora prea puțini se așteaptă să câștige alegerile, organizând proteste pentru drepturile tale, trimițând petiții către instituțiile care te discriminează, acționând în instanță atunci când drepturile îți sunt grav încălcate, anunțând reprezentanții presei și creând campanii de conștientizare publică și, nu în ultimul rând, devenind tu însuți politician, ca să poți lua deciziile în mod direct.
Consider acum că cea mai bună modalitate de a determina luarea unor mai bune decizii pentru noi este curajul de a lua noi înșine acele decizii, asumând funcții publice sau, cel puțin, exercitându-ne dreptul la vot și cerându-ne drepturile, cu fermitate și asertivitate, de câte ori contextul o impune. Pentru a ne apropia de idealurile noastre, căci n-avem voie să le abandonăm, este esențial să fim, pe scena lumii, nu doar spectatori ori suporteri, ci în primul rând actori, asumând drepturi și responsabilități depline, egale cu ale tuturor celorlalți semeni ai noștri. În acest sens, m-a impresionat profund un gând al lui Antoine de Saint-Exupery: „a fi om înseamnă a fi responsabil. Înseamnă a cunoaște rușinea în fața unei nefericiri care nu părea să depindă de tine. Înseamnă a fi mândru de o victorie pe care au obținut-o semenii tăi. Înseamnă a simți, așezându-ți piatra, că și tu contribui la construirea lumii”.

Redactor: Cum vezi situația persoanelor cu dizabilități din România?

Laura Stifter: Din punctul meu de vedere, situația persoanelor cu dizabilități din România ar putea fi mult ameliorată, în sensul incluziunii socio-profesionale a acestor semeni ai noștri, progresele fiind realizabile în special prin schimbarea mentalității discriminative existente încă în societatea noastră. Există, din fericire, numeroși tineri cu dizabilități care, având curajul de a-și cere drepturile într-un mod asertiv, au reușit să dobândească un rol activ în societate și să-și realizeze visurile pe diverse planuri: profesional, social, familial etc. Există, în acest sens, persoane cu dizabilități licențiate și chiar absolvente de studii doctorale în diverse domenii, există profesori cu dizabilități, deținători de firme, IT-iști, psihoterapeuți și mulți alți profesioniști în felurite domenii care, având încredere în ei înșiși și în bunele intenții ale persoanelor tipice (fără dizabilități), au părăsit instituțiile segregate și au arătat întregii societăți, prin modul lor de viață, că dizabilitățile nu constituie, de fapt, defecte ale unui individ, ci doar particularități fizice și/ sau mentale ale acestuia, care-l fac unic, diferit de majoritatea populației și care, din acest motiv, par „anormale”. De vreme ce „normalitatea nu se măsoară statistic”, în frumoasa exprimare a lui George Orwell, și de vreme ce, până la urmă, însuși conceptul de normalitate este profund criticabil, faptul de a fi nevăzător sau văzător, „deplasabil” sau „nedeplasabil” etc. sunt aspecte contingente și lipsite de orice conotație peiorativă, întocmai cum sunt multe alte particularități pe care indivizii le pot avea – așa cum, de exemplu, putem avea părul blond sau brunet, putem fi mai înalți sau mai scunzi, introvertiți sau extravertiți etc. etc. etc.

Cu toate acestea, observăm cu îngrijorare persistența, în numeroase situații, a unor mentalități deficitare în privința persoanelor cu dizabilități. Există încă semeni ai noștri cu dizabilități care, din primii ani de viață, sunt separați cu forța de părinții lor pentru a învăța în școli speciale, alții sunt abandonați în centrele de plasament, iar noile prevederi legislative privind dezinstituționalizarea copiilor abandonați/ orfani nu-i includ și pe cei cu dizabilități, unii adulți cu dizabilități nu se pot integra în plan profesional sau, mai grav, rămân izolați în instituții „specializate” care-i privează de exercitarea unor drepturi fundamentale. În toate aceste cazuri, cauzele problemelor nu stau în natura dizabilității în sine, ci în legislația și practicile neetice existente în anumite comunități și instituții – acte normative și practici neetice care, la rândul lor, au drept cauză mentalitatea paternalistă și patologizantă privind persoanele cu cerințe speciale.

Există două modele/ paradigme diferite în care dizabilitatea poate fi privită în cadrul unei societăți: modelul medical și cel social. Potrivit modelului medical (predominant, din păcate, în țara noastră), cetățeanul cu dizabilități este tratat ca un „pacient”, iar dizabilitatea este privită ca un „defect” ori ca o „boală” care-i aparține lui, nu societății. Din această perspectivă, individului cu nevoi speciale i se acordă „milă” (nu încredere și respect), iar sistemul instituțional este organizat în așa fel încât să-i ofere „asistență” chiar și împotriva voinței sale și în modalități de care el, „beneficiarul”, nu are nevoie sau pe care le consideră a fi contrare demnității sale umane (de exemplu, în cazul persoanelor cu dizabilități mentale, privarea de libertate, uneori chiar pe viață, în instituții psihiatrice). Modelul social, în schimb, înlocuind vechea și anacronica paradigmă a modelului medical, înțelege dizabilitatea ca aparținând societății în ansamblul său (neputință a societății de a-i include în mod corect pe toți membrii săi), iar persoana cu particularități fizice și/ sau mentale minoritare în raport cu restul populației este subiect al unor drepturi egale cu ale tuturor ființelor umane, fiindu-i recunoscut inclusiv dreptul la încredere și empatie din partea celorlalți, precum și la toate libertățile sale fundamentale. Într-o astfel de paradigmă socială, persoana cu dizabilități primește asistență, însă atunci când o dorește și când asistența este necesară în procesul dezvoltării libere a personalității și în procesul incluziunii sociale.

Astfel, modelul social este paradigma de lucru pe care avem nevoie să o propunem societății, precum și persoanelor cu dizabilități (de vreme ce, din păcate, prejudecățile anacronice, specifice modelului medical, sunt internalizate uneori inclusiv de către persoanele cu dizabilități). Avem nevoie să conștientizăm noi înșine inclusiv faptul că realizările noastre nu pot fi prezentate în fraze concesive, în termenii lui „deși… totuși” (de exemplu: „deși este nevăzător, totuși a fost admis la facultate”), ci ele sunt rodul efortului nostru, al planurilor și pasiunilor pe care le urmăm cu perseverență.

Redactor: Ce măsuri propui pentru creșterea calității vieții persoanelor cu dizabilități?

Laura Stifter: Voi menționa doar câteva posibile măsuri care consider că ar fi utile în progresul social și profesional al persoanelor cu dizabilități:

Promovarea educației incluzive în detrimentul celei segregate. Elevii cu dizabilități de toate vârstele și părinții lor trebuie informați în privința dreptului pe care-l au de a frecventa școli de masă și, de asemenea, este foarte important ca statul să faciliteze acest proces. Copiii cu dizabilități au dreptul la profesori de sprijin în școlile de masă (profesori selectați din rândul profesioniștilor care lucrează acum în școlile speciale, astfel încât aceștia nu riscă să rămână fără loc de muncă în urma incluziunii copiilor în școli de masă), precum și la tehnologii asistive finanțate de stat, de exemplu: din resursele financiare care acum sunt cheltuite pentru întreținerea instituțiilor segregate. Menținerea segregării școlare îi traumatizează pe elevi separându-i de părinții lor (majoritatea elevilor din școli speciale sunt nevoiți să-și trăiască toată copilăria în internate, văzându-și părinții și frații doar câteva luni pe an), îi izolează de societate și de interacțiunea cu persoanele tipice, le formează o falsă percepție despre societate făcându-i să creadă că nu vor fi acceptați în „lumea celor tipici”, iar după toate acestea, la vârsta maturității, acești tineri sunt trimiși în societate, unde trebuie să-și gestioneze singuri, fără nicio asistență psihologică, toate traumele și prejudecățile acumulate pe parcursul vieții în școlile speciale. Pe de altă parte, incluziunea școlară va ține familiile unite (pe copiii speciali împreună cu părinții lor), îi va ajuta pe elevii cu dizabilități să interacționeze de la cele mai mici vârste cu oamenii tipici (printre care care vor trăi apoi întreaga viață), îi va ajuta pe elevii tipici (fără dizabilități) să înțeleagă încă din copilărie importanța diversității și toleranței (trăindu-și anii de școală alături de copii speciali) și va avea drept consecință oferirea unor locuri de muncă mult mai interesante profesorilor care acum își limitează orizontul profesional lucrând doar în școli segregate. Din toate aceste motive, educația incluzivă este, din punctul meu de vedere, fundamentală pentru progresul societății în general și al persoanelor cu dizabilități în particular.

Dezinstituționalizarea și incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități. Numeroși copii și adulți cu dizabilități sunt încă instituționalizați, izolați de viața comunității și, în foarte multe cazuri, privați de libertate și de alte drepturi fundamentale (precum dreptul la vot, în cazul persoanelor puse sub interdicție). Toate acestea se întâmplă în pofida documentelor normative ale Uniunii Europene ce recomandă dezinstituționalizarea, incluziunea și respectarea drepturilor fundamentale pentru toți cetățenii (cu sau fără dizabilități). Întocmai ca și în cazul școlilor speciale, menținerea instituțiilor rezidențiale pentru persoane cu dizabilități necesită resurse financiare importante din partea statului – resurse care, în lipsa acestor instituții, ar fi utilizate mult mai eficient, în folosul cetățenilor cu dizabilități, anume pentru incluziunea lor.

Măsuri de accesibilizare a infrastructurii. Drumurile, mijloacele de transport, instituțiile publice etc trebuie accesibilizate în folosul tuturor persoanelor cu dizabilități (locomotorii, vizuale, auditive etc), iar acest aspect – impus prin lege, însă nepus în practică în mod corespunzător în România – va favoriza enorm dezvoltarea unui mod de viață autonom pentru acei semeni ai noștri cu dizabilități care, în lipsa unui însoțitor, rămân prizonieri în propriile locuințe (sau, mai grav, în centre rezidențiale), cu suferința de a nu putea ajunge la serviciu, la școală, în parc, la o întâlnire cu prietenii ori măcar la magazin sau la medic. Accesibilizarea, pentru care avocații specializați în drepturile omului militează de atâția ani în instanțele juridice, este una dintre prioritățile pe care orice politician cu dizabilități (ori susținător al cetățenilor cu dizabilități) ar trebui să le asume, în vederea dezideratului de creștere a participării tuturor cetățenilor la viața publică.

Asigurarea accesului persoanelor cu dizabilități la tehnologiile asistive necesare – măsură a cărei implementare a început de puțin timp (acum, în plin an electoral), dar care sperăm să și continue după febra alegerilor.

Pentru atingerea dezideratelor de mai sus, este necesară, între altele, crearea, de către stat, a unui „fond al dizabilității”, format din taxele suplimentare pe care companiile sunt obligate să le plătească în urma neangajării persoanelor cu dizabilități. Precum se știe, acei bani intră oricum în bugetul de stat, așadar, nu s-ar lua nimic în plus de la firme sau de la alte entități publice ori private, doar că, în loc să fie utilizați în modalități imposibil de verificat, ei s-ar întoarce în folosul persoanelor cu dizabilități, fiind adăugați în „fondul dizabilității”. Această idee a fost sugerată, de mult timp, de către numeroși activiști civici și politici pentru drepturile persoanelor cu dizabilități.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.