De mult, acum vreo șase-șapte sute de ani în urmă, pe vremea când românii şi bulgarii alcătuiau o singură împărăţie, într-un sat mic şi sărac de dincolo de Dunăre, numit Basarabov, trăia un tânăr cu numele de Dimitrie. Era fiul unor părinţi sărmani, dar încă de mic strălucea prin smerenia, curăţia sufletească, nevinovăţia, bunătatea şi blândeţea lui.
Crescând cu anii, s-a făcut păzitor de vite: păzea pe câmp vitele satului, ducându-le la păşune. În liniştea câmpului, pe malurile înverzite ale râului Lom, care curgea pe acolo, tânărul Dimitrie se gândea des la Dumnezeu, Făcătorul a toate, şi la cuvintele Sfintei Evanghelii pe care le auzea citindu-se Duminica în biserica satului. Avea un suflet blând, delicat şi plin de gingaşe simţiri. Era bun şi milostiv şi cu oamenii şi cu vitele pe care le păzea. Ca un bun păstor, le ducea totdeauna la păşunea cea mai grasă şi la apa cea mai limpede, mânându-le din urmă cu vorbe blânde. Dacă vreuna se răzleţea din turmă, o readucea înapoi cu dragoste şi răbdare. Aducea uneori în sat şi vitele rătăcite ale altora, care nu-i fuseseră încredinţate spre pază.
Umblând însă odată cu vitele prin iarba deasă a câmpului, a călcat cu piciorul, din nebăgare de seamă, un cuib de păsărele, strivind puişorii dintr-însul. Atât de mâhnit a rămas tânărul Dimitrie pentru moartea acestor nevinovate făpturi ale lui Dumnezeu, încât a hotărât să pedepsească piciorul vinovat pentru omorul fară voie: trei ani l-a ţinut desculţ, iarna şi vara, târându-l prin arşiţa verii şi zăpada iernii, prin buruieni şi colţuri de stânci şi facându-l să sângereze adesea din cauza rănilor şi a bătăturilor.
Mai târziu, dorind să se desăvârşescă pe sine în viaţa cea după Dumnezeu, a lăsat îndeletnicirea de păzitor de vite şi, căutând singurătatea, s-a retras la o mănăstire ce era într-o peşteră, pe malurile de piatră ale râului Lom, nu departe de satul Basarabov. Acolo s-a desăvârşit şi s-a sfinţit prin ascultare şi smerenie în toate şi şi-a strunit corpul prin postirea îndelungată şi aspră, prin rugăciune neîntreruptă şi prin nesomnul privegherii. Pentru aceasta, s-a învrednicit încă din viaţă de darul facerii de minuni.
Între altele, Dumnezeu i-a hărăzit să-şi cunoască dinainte sfârşitul vieţii. Iar apropiindu-se clipa în care trebuia să-şi dea sufletul, Sfântul a ieşit din mănăstire, s-a dus, şi-a aşezat truditu-i trup între două pietre dintr-o scorbură de pe malul stâncos al râului Lom şi acolo şi-a dat sfârşitul.
A rămas acolo trupul sfinţit al Sfântului – între cele două pietre multă vreme, neştiut de nimeni. Dar, umflându-se odată râul din cauza ploilor multe, apa lui s-a revărsat peste maluri; valurile înfuriate s-au înălţat până la cele două pietre de pe stânca pe care odihnea trupul sfântului şi, luându-le în curgerea lor, le-a prăvălit până jos în albia râului, cu trup cu tot. Şi iarăşi au rămas acolo seminţele sfântului multă vreme, ascunse sub apa râului care curgea peste ele. De albe şi curate ce erau, deoarece fuseseră înzestrate cu darul neputrezirii, ele străluceau în lumina soarelui ca aurul. În locul acela, oamenii din sat vedeau adesea jucând o vâlvătaie de lumină şi credeau că acolo se află o comoară.
Dar fiind voia lui Dumnezeu ca ele să nu rămână multă vreme tăinuite, sfântul s-a arătat în vis unei copile din satul Basarabov, care pătimea de epilepsie, şi i-a arătat locul unde se aflau, spunându-i: „Dacă vei spune părinţilor tăi şi mă vor scoate de aici, eu te voi tămădui”. Şi fata a spus părinţilor săi, iar aceştia, luând oameni din sat şi preoţi, au venit cu lumini şi au scos moaştele sfântului din apă. Şi străluceau acestea ca aurul şi ca mărgăritarele. Iar ei cunoscând că sunt ale unui sfânt şi că într-însele sălăşluieşte puterea lui Dumnezeu, le-au luat cu multă cinste, şi, ducându-le, le-au aşezat în bisericuţa din satul lor, ca pe o comoară scumpă.
Şi ducându-se vestea despre ele, au început a veni oameni mulţi din toate părţile şi de pe cele două maluri ale Dunării, ca să se închine moaştelor sfântului. Însuşi domnul de pe atunci al Ţării Româneşti a trimis bani şi meşteri de au făcut în satul Basarabov o biserică mai mare şi mai frumoasă decât cea dinainte, şi au aşezat într-însa moaştele sfântului. Şi multe minuni au făcut ele cât au stat acolo, tămăduind pe mulţi bolnavi şi alinând multe suferinţe
Iar între anii de la Hristos 1769 şi 1774, iscându-se război între ruşi şi turci, care stăpâneau pe atunci şi ţara vecină a bulgarilor, generalul rus Petru Salticov a trecut Dunărea şi a cucerit de la turci mai multe sate româneşti şi bulgăreşti de pe cele două maluri le Dunării, între care şi Basarabov.
Generalul a luat atunci, ca pradă de război, şi moaştele sfântului, voind să le ducă în Rusia. Dar, întâmplându-se pe lângă el un binecredincios român cu multă trecere, numit Hagi Dimitrie, l-a rugat pe general să lase românilor sfintele moaşte, ca răsplată a ajutorului pe care ei îl dăduseră armatelor ruseşti şi ca despăgubire pentru stricăciunile suferite de satele româneşti din pricina războiului. Şi îndurându-se conducătorul oştilor ruseşti, a dat sfintele moaşte românilor, care, cu multă bucurie le-au adus şi le-au aşezat cu cinste în biserica Sfintei Mitropolii din Bucureşti, Catedrala Patriarhală de astăzi, în care stau până acum.
Cu inimi şi glasuri curate, să zicem deci Sfântului Dimitrie: „Bucură-te, odrasla cea minunată a Basarabovului! Bucură-te, podoaba sihaştrilor şi lauda cuvioşilor! Bucură-te, chip al smereniei şi al blândeţii! Bucură-te, ocrotitorule puternic al cetăţii noastre de scaun! Bucură-te, prea cuvioase Părintele nostru Dimitrie! (Comp. Icosul din slujba Sfântului).
Dumnezeu, pentru rugăciunile sfântului să ajute tuturor cu marea Sa iubire şi îndurare, să ocrotească pe cei ce cu vrednicie poartă cinstitul nume de Dimitrie, pe toţi cei ce i se roagă cu credinţă, pe tot poporul românesc cel dreptcredincios, care cinsteşte astăzi pomenirea cea de peste an a Sfântului Dimitrie cel Nou. Amin!
(Pr. Prof. Ene Branişte în Glasul Bisericii nr. 9, 1958).
Sa rodim in fapte bune si sa ne impodobim sufletul cu virtuti precum acesti doi sfinti: dragoste nesfarsita fata de Dumnezeu si oameni, smerenie, bunatate, blandete si rabdare.
Sa aducem o raza de lumina si speranta in sufletul semenilor nostri, sa ne apropiem cu credinta si evlavie de racla cu moaste ale Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou si sa fim incredintati ca ne vom intoarce mai puternici, mai usurati de povara neputintei si mai dornici si mai increzatori ca Dumnezeu are grija de fiecare dintre noi si ca Sfintii sunt mijlocitorii nostri in rugaciune!
